Nu stiu…e ceva la mijloc. Obisnuiesc sa ma conectez la endorfinele lui pe care apoi le imparte fara sa stie cu mine. E o aglomeratie de serotonina
temporala. Dar cand e, e multa. Ma invaluie toata si-apoi pleaca, ma lasa cu
niste melatonina. Si aia insuficienta. Dar macar imi accelereaza timpul catre
el.
Parca e inutil sa scriu romane si sa definesc poetic un
sentiment uman pe care il avem cu totii in diverse momente, cu diverse
persoane. E clar ca nu poate fi o banalitate in asta si ca mereu cea mai
frumoasa poveste e ultima. Dar toti vrem sa fim speciali, desi sentimentele
sunt mereu aceleasi. Difera persoana, desigur, si asta le da unicitate. E
frumos sa fii om, un privilegiu as putea chiar spune, asta daca ar fi sa imi
imaginez ca Dumnezeu a tras la biletele cand ne-a ales specia.
Scuza-mi impartialitatea. Imi place si mie romantismul. Dar uneori imi sunt prea clare lucrurile ca sa le mai dau o nuanta miraculoasa. El devine
oxitocina mea! Mai concret de atat nu se poate :D “Noi”-ul prinde viata si pluteste ca un
spirit in atmosfera. E definit. Nu-i mai aduc argumente.
Si inca n-am spus nimic despre zambetul sau. Tocmai pentru
ca el e sursa a toate astea.
Deci, nu trebuie sa
faca mare lucru pentru mine, mi-e de ajuns sa-mi zambeasca.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu