Totalul afișărilor de pagină

Useful information for U.K immigrants

miercuri, 19 noiembrie 2014

Un marinar cu ganduri multe!

         Cand eram mai mica, vedeam mereu vara vapoarele de croaziera ce navigau pe Dunare si se opreau in micul nostru port. Si in universul meu banal si plictisitor de scolarita ce nu iesea din rutina ei imi imaginam cum ar putea fi acolo pe vas, in toata agitatia aia din care ieseau glasurile unor oameni fericiti. Imi imaginam ca si cei care lucreaza acolo sunt fericiti.
         Asa ca devenise cumva visul meu pe care nu ma vedeam suficient de curajoasa sa-l urmez, dar pe care mi-l sustineam cu mandrie ca o alternativa de care m-as fi putut agata atunci cand nimic altceva n-ar fi mers.
         Si sigur ca n-a mers nimic sau poate n-am avut rabdare sa fac sa mearga. Si mergand pe premiza tanarului nerabdator: " decat sclav pe bani putini in tara, mai bine sclav pe bani multi in afara", am plecat. N-am avut nicio emotie cand am mers prima data cu avionul, cand m-am cazat intr-un hotel dintr-o alta tara si nici macar noaptea n-am avut probleme cu somnul. Parca nu-mi venea sa cred ca pot sa ajung la destinatie, ca pot sa ajung cu piciorul pe vas si sa ma integrez in lumea aia. Atunci am avut prima mea emotie, cand am vazut-o prima data intrand in port.
A fost o experienta cu de toate. Cu oameni frumosi, cu manageri stresati, cu colegi saritori, cu colegi indiferenti, cu petreceri, multe orase si tari, cu pahare de vin, filozofeala si multa ciocolata. Multa.
Si a fost un regim aproape militar. Cu program si reguli stricte, cu tot felul de simulari de urgenta cu si fara pasageri, abandonari de nava si cautari de bomba( doar exercitii, din fericire!).
In fiecare luna imi spuneam ca mai rezist putin pana ajungem in Marea Mediterana ca sa ma coste biletul de avion mai putin spre casa. Am rezistat patru luni in Nordul Europei, apoi mi-am spus ca daca tot am stat pana acum, ce mai sunt alea doua luni? Ma trezeam dimineata ca un robot, dar zambeam in sinea mea zicandu-mi ca n-am sa mai fac asta niciodata, ca in curand plec acasa si-mi continui viata mea de om fericit si liber, atat cat se poate, si zic mersi. Tanjeam dupa orele de somn, dupa mancarea buna, dupa hoinaritul noaptea prin oras fara sa fiu nevoita sa ma uit la ceas. Imi spuneam mereu ca eu pot mai mult si ca in niciun caz n-ar trebui sa ma mai intorc la viata asta, pentru ca nu e viata. Vedeam atatia fraieri trecuti de 30 de ani, fara familie si perspective de viitor pe uscat, care n-au reusit sa faca nimic, si-au pierdut anii tineretii pe mare si inca-si pun sperantele tot in acest trai. "Dar pana cand???", ma intrebam.
     Si-apoi am realizat ce se intampla. Ne schimbam perceptia realitatii. Ne atasam de oamenii de langa noi atat de mult incat devenim ca o familie. Colegi, fotografi, muzicieni, ospatari, animatori,etc Toti interactionam in fiecare zi, ne lovim unul de meseria celuilalt in diverse ipostaze, colaboram, petrecem impreuna, iesim in porturi si descoperim orasele alaturi de suflete care ne-au fost alaturi si ne-au cunoscut in toate momentele noastre. Si ce m-a impresionat a fost amabilitatea si deschiderea lor lipsita de aroganta. Din contra, erau atat de altruisti si generosi incat se transformase intr-o societate aproape ideala, din acest punct de vedere. Cine a stiut sa-si adune in jurul lui un cerc de astfel de oameni, cu siguranta a plans la plecarea de pe nava. Pe mine cel putin m-au invatat cat de importanta e o imbratisare, cat de important e sa arati ca iti pasa si cat de satisfacatoare pot fi relatiile sociale, daca oamenii sunt sinceri si lipsiti de interese.
Si ce mi se pare mie inca naucitor e felul in care viata asta ne afecteaza psihologic. Inca nu m-am readaptat la realitate. Si banuiam ca o sa se intample asta.
Cu 20 de zile inainte sa vin acasa ma gandeam intr-o pauza la cel mai bun prieten pe care mi l-am facut pe vas. As putea sa scriu o carte despre el. E atat de simplu, muncitor, lipsit de rautate voluntara, generos si iubit de toata lumea, incat ma simteam privilegiata ca l-am cunoscut. El si multi alti oameni minunati ma facusera sa visez si sa-mi imaginez ca undeva intr-un univers paralel debarcam cu totii in aceeasi tara, poate in Brazilia, poate in Scotia, poate in Mauritius.
"Pauza. Open deck. Privesc de pe bancuta catre malul stancos al Frantei. E caldut spre racoare. E bine.In curand voi fi acasa. Nu ma imaginez renuntand la rutina asta frumoasa si obositoare. Mi-e teama de momentul ala in care am sa innebunesc pentru ca nu ma pot adapta la realitate si o sa-mi doresc sa ma trezesc din somn tot aici...tot langa Pit si Ema. Acolo unde sunt ei vreau sa fiu si eu. Cred ca vreau in Brazilia. Vreau unde mi-e sufletul, iar sufletul meu e strans legat de Dumnezeu. Si-L vad pe Dumnezeu in Pit. Si admir atat de mult umanitatea din el incat nu-mi vine a crede ca e real. Pentru mine caracterul lui e una dintre cele mai frumoase opere de arta la care a lucrat divinitatea. Pentru altii care nu-s obisnuiti sa aprecieze oamenii de langa ei, cu siguranta ar parea un prostanac. Asa mi-a parut si mie de fapt prima data cand l-am vazut. A intrat val valtej, n-a dat nici buna ziua, nu tu contact vizual cu viitorii colegi, nimic. Speriat de bombe. Inca are privirea aia de panicat in care zambeste doar cu dintii. Dar asa e el, si e baiat bun, in rest. Am fost un grup de filozofi care se gandeau mereu la viata. Si grupul asta m-a marcat. Pentru ca nu aveam parte de oameni ca ei acasa. Erau prietenii de care mi-a fost mereu dor, dar pe care nu-i mai intalnisem, desi stiam ca exista undeva acolo. Si din motivul asta ma intristez asa. O sa ajung acasa si o sa ma intreb daca n-a fost tot un vis. Sigur nu imi imaginez totul? Sau poate imi traiesc idealul in mintea mea. Cum sa ma detasez de ei pe vecie cand sunt atat de bucuroasa ca i-am intalnit? Arata-mi, Doamne, ca prietenia nu are limite, distante sau alte bariere. Ma incred in tine."
Si apoi o alta notita" Am vorbit cu Iris, noua chinezoaica, despre viata, tot pe bancuta de afara. Pauza de la zece. E desteapta, stii? La munca cred ca face pe proasta intentionat. Si ii prinde bine. Am vorbit despre viitor, viata pe nava, despre curajul de a face o schimbare si de a nu ne lasa prinsi in caruselul asta addictive."
Eram ferm convinsa atunci ca eu n-am sa ma mai intorc.
"Aseara am baut cu Pit in crew bar, am filozofat si am ciocnit in cinstea lui Dumnezeu pentru ca n-am mai auzit pe nimeni sa faca asta, desi el merita cel mai mult si totul i se datoreaza lui. Parca ni s-au luminat mintile bete cand am realizat asta. Ne-am distrat mult. Am niste colegi minunati, unici in felul lor, cu limba lor, cu apucaturile lor. Dupa crew bar am deschis usa spre open deck in plina furtuna, iar Pit practic a fost propulsat in perete. Ii zburau hainele de pe el, iar eu am ras de m-a durut burta si m-am asezat pe jos in timp ce filmam, desi treaba cam era serioasa. 
https://www.youtube.com/watch?v=65kl-14nGMs

Apoi mi-a dat melodia asta misto in portugheza, care ma face aproape sa vreau sa invat limba, sa ma visez iar in Brazilia aia pe care n-am s-o vad niciodata. Dar ar fi visul meu. Nu pentru ca mi-ar placea tara, ca am auzit multe nasoale despre ea, ci pentru ca oamenii sunt cei care dau farmec unui loc, prezenta si compania lor. Si simt ca mi-am trimis sufletul acolo, iar el fiind acolo la mii de km departare nu ma face decat sa-mi doresc sa-mi revad bucatile de suflet pe care le-am impartit prietenilor dragi din toate colturile lumii. Toate. Sper sa ne reunim intr-o zi si sa fim iar completi. Sau poate ca asta e rostul sufletului, sa-l divizezi in mii de bucatele si sa-l imparti prin lume. Iar purtatorii bucatilor tale de suflet sa te poarte cu ei si sa te plimbe, iar tu sa traiesti prin bucuriile lor. Of Pit, of Dev, of Ema. 
As vrea doar sa inteleg prin propria-mi intelepciune fara sa o iau razna si sa ajung la psiholog, as vrea sa inteleg daca e ok sa fie asa. Sau de ce naiba ne atasam asa unii de altii? De ce nu putem fi roboti si cand vine vorba de sentimente? De ce suntem roboti numai la munca? E ok sa traim asa intens, iar apoi sa nu ne mai intalnim niciodata? Eu simt ca nici n-ar trebui sa murim vreodata. Pentru ca suntem perfecti, iar viata va fi mereu minunata impreuna. Sau poate ca somnul nostru ne-ar infrumuseta si mai mult povestea, ca si cum existenta noastra nu poate fi impresionanta decat asa. Dar cui ii pasa? Acum sunt fericita. Fericita pentru tot ce traiesc si ce-am trait. Sper sa ne mai intalnim. Va iubesc copii!"
Dupa cum vedeti o luasem razna. Lumea aia era tot ce credeam ca am. Eram indoctrinata si hranita cu portii mici mici de fericire pentru a mi se da iluzia de bine. Si era bine. Cand nu era rau.
"Inca mi-e incert ce fac cu viata mea. Daca o sa o iau de la capat cu nava sau am sa pornesc intr-o aventura diferita. Ar trebui sa evoluez pe uscat. Ratiunea imi spune asta, inima imi spune sa ne reintalnim pe ape. Dar nu, trebuie sa fie si alta solutie. Nu. O sa ne intalnim candva in Croatia lui Ema si o sa vorbesc limba ei nasoala, sau in Brazilia si o sa vorbesc portugheza lui, sau in Mauritius si o sa vorbesc creola, iar parerea lumii nu va conta. Zic ca ei si fac ca mine. Tineretea e scurta. Uite Plamen...calatoreste si infrunta viata la 43 de ani, iar eu la 23 ma iau dupa societate. Fuck them! Ce modele imi ofera ei? Nu. De tot cacatu'. Nici nu vreau sa incep sa insir. Nici nu vreau sa deschid televizorul. Si nici nu vreau sa deschid ochii si urechile in fata lumii. Eu stiu cine sunt si pentru ce ma aflu. Stiu pentru ca eu decid, nu voi. Si n-am sa-mi sacrific visele de dragul nimanui. Mai bine ati fi mandri de mine. Pentru ca sunt altfel si ies din tipar si as putea sa defilez in curu' gol cu toate defectele la vedere fara sa imi pese ca voi ma judecati. Si da, am invatat sa ma doara in cur de parerea voastra. Epitaf. Nu vreau sa regret ca n-am trait intens atunci cand mi-am dorit-o. Iar faptul ca ma deprim si filozofez aiurea nu face decat sa-mi accentueze mandria ca sunt om si rationez si sunt fericita asa cum sunt, stii? Si-mi multumesc mintii mele creatoare ca gandesc si simt si traiesc si ma duce capatana sa astern totul pe foaie. Pentru ca da, uneori traiesc in trecut, dar toti traim cumva...pentru ca altfel nu s-ar mai face istorie la scoala!!! Asa ca e bun pentru introspectie, trebuie doar sa stii cand sa dai log out si sa-ti revii. Aia e!! "
Devenisem putin revolutionara. Odata ce-am ajuns acasa am realizat ca numai gura era de mine si nu mai aveam asa mult tupeu. Pentru ca starea asta generala ce invaluie nimicul spre care ne indreptam aici, nu face decat sa te acapareze si sa te descurajeze. Acasa nu se discuta decat despre urmatoarele nunti care se rezuma la rostul omului in viata. Sa zicem. Adica, ma regasesc si eu in idealul asta. Dar mai lasati-ma sa copilaresc, naibii! O veni si randul meu, dar cand vreau eu si cu cine vreau eu, nu la presiunile voastre stupide! Si nu fac nicio hora in fata blocului si nici paine in cap n-o sa-mi rupa nimeni! Si daca voi de aia mergeti la alte nunti, ca sa vina lumea si la ale voastre, sa fiti sanatosi, eu imi urmez inima si mai bine ma duc in munti decat sa ma iau dupa voi! Sunt iarasi revolutionara :) O sa am o nunta tipica, desigur. Cand va fi cazul si cand voi gasi ghinionistul.
Si cam asta e cu vasul.