Glosa este o poezie cu forma fixa, aparuta in Spania in secolul XV-lea. Are o structura pretentioasa, fiind alcatuita dintrun numar de strofe efal cu numarul de versuri al strofei intai.
“Glosa” eminesciana a fost elaborata intre 1874 si 1882 in mai multe variante dintre care cea publicata in volumul de “Poezii” editat de Titu Maiorescu in 1883 nu esti ultima, ci una scrisa in 1880.
Poezia Glosa aparuta in 1883, anul in care s-a incheiat activitatea lirica a scriitorului, este considerata de G.Calinescu o capodopera a liricii eminesciene.
Titlul este chiar numele aceste forme fixe de poezie, care poate fi incadrata ca specie literara, in categoria meditatiei.
Prin tema ei, poezia eminesciana pune in discutie conditia omului in raport cu timpul si exprima protestul filosofic al geniului deceptionat de o lume meschina.
Prin caracterul ei gnomic, poezia se constituie intrun act etic al omului superior, care transmite invataminte semenilor sai, dobandite pe baza autocunoasterii si a experientei sale.
Primele 9 versuri compun strofa tema a poeziei, in fiecare din ele fiind exprimat cate un adevar uman cu valoare de generalitate.
Astfel,poetul face referire la trecerea ireversibila a timpului(Vreme trece, vreme vine), la repetabilitatea evenimentelor care constituie o succesiune permanenta de vechi si nou( Toate-s vechi si noua toate) sau la necesitatea de a discerne intre bine si rau (“ce e rau si ce e bin/ tu te-ntreaba si socoate).
Ceea ce urmeaza este un indemn pentru a stabili o limita intre ceea ce este real, durabil si ceea ce este efemer(“nu spera si nu ai teama/ ce e val ca valul trece”), pentru a manifesta o totala indiferenta fata de framantarile din jur (“de te-ndeamna, de te cheama/ tu ramai la toate rece”).
Strofa a doua, comentand primul vers al strofei-tema, face referire, in spiritul filosofiei socratice, platonice, la o existenta sobra, detasata de realitate, indemnand la cunoasterea de sine “ tu aseaza-te deoparte/regasindu-te pe tine”.
In strofa a IIIa, poetul adreseaza un indemn la echilibrul sufletesc, astfel incat omul sa nu se lase atras de himera fericirii: care este trecatoare,”nici incline a ei limba/ rece cumpan-a gandirii/inspre clipa ce se schimba pentru masca fericirii”). Fericirea este, ca orice eveniment,repetabila, deci veche si noua in acelasi timp, poate sa tina doar o clipa “ si o clipa tine poate; Toate-s vechi si noua toate”.
Motivul literar al lumii vazute ca teatru apare in strofa a patra, cu ecouri din filosofie indiana, dar prezent in toate marile curente literare. Lumea este privita ca un teatru, iar oamenii sunt actorii care interpreteaza roluri gata scrise. Poetul ii cere omului superior sa ramana un privitor detasat, lucid la aceasta comedie si sa inteleaga ce se ascunde in spatele multiplelor masti.
In strofa a cincea apare motivul schopenhauerian al prezentului etern.Numai prezentul poate da satisfactii pentru ca omul nu poate trai intens decat clipa trecatoare acestui moment. Trecutul este deja consumat, iar viitorul este incert,intrucat “viitorul si trecutul/sunt a filei doua fete”.
Trecutul si viitorul devin o zadarnicie asupra careia omul trebuie sa mediteze.
Strofa a sasea reia motivul lumii ca teatru.
Strofa a saptea are accente de satira, poetul adoptand o atitudine intransigenta fata de “mieii” pe care ii”vezi la izbanda facand punte”.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu