Bacovia. Lacustra.

De la primul sau volum de versuri(Plumb, 1916) George Bacovia isi afirma o fizionomie distincta, conturand in poezia autohtona un univers liric original, caracterizat printro coplesitoare dezolare.

Poezia Lacustra a aparut initial in revista Viata noua, nr.1, 1903, fiind republicata in vol.Plumb(1916).

Adjectivul lacustra utilizat ca titlu semnifica o cladire construita pe stalpi la suprafata unui lac, locuinta specifica unei etape distincte a epocii preistorice.

Structura compozitionala a poeziei cuprinde 4 catrene in care predomina lexeme din campul semantic al naturii acvatice: ma, lacustra, plouand.

Principalele motivele ale poeziei sunt motivul singuratatii, motivul noptii, motivul materiei, motivul plansului, motivul golului istoric.

Incipitul face simtita prezenta eului liric prin verbul “aud” care sugereaza perceperea auditiva a universului.

Ploaia este liantul care asigura axa lirica a poeziei. Ea este un agent fertilizator al materiei, dar poetul o percepe initial ca o manifestare aberanta a naturii, ce se transforma in final intrun element terorizant.

Noaptea preluata de la romantici, dar cu alt sens, nu mai inseamna mister, ci cosmar, incertitudine.

Epitetul antepus “ de atatea” exprima durata fenomenului naturii, intensitatea in timp.

Continuitatea desfasurarii actiunii este realizata de verbele la gerunziu: plouand, plangand, tresarind.

Poetul isi manifesta starea transmitando cititorului prin universul plansului cosmic.

Are loc aparitia halucinatilor tactile: “ Si parca dorm pe scanduri ude”. Valurile ce izbesc ritmic peretii si pilonii ce stau sa se prabuseasca prefigureaza sfarsitul potential. Locuinta, transformata intro arca ce pluteste fara tinta pe valuri, intro natura intoarsa spre haosul premordial, devine simbolul tragic al fiintei.

Repetitia imaginii auditive conduce spre starea de nevroza, monotonie, iritare si creaza in acelasi timp muzicalitate.

Confesiunea lirica “ sunt singur” conduce spre ideea izolarii de o realitate ostila pentru poe.

Adverbul de probabilitate”parca” subliniaza sentimentul de incertitudine, nesiguranta prin care se vizualizeaza starea de disconfort sugerata tactil.

Refuzl suferat prin “spate” intors, invers.

Verbul “izbeste” face parte din campul semantic al distrugerii, al disconfortului fara a se schita niciun gest de aparare.

Somnul lui Bacovia presupune spaima, frica, nevroza, zvarcolirea, cosmarul de a fi pierdut legatura cu lumea, cu uscatul.

Din punct de vedere semantic incertitudinea este ascunsa in spatele verbului “mi se pare”.

Intre poet si preistorie e o distanta imensa temporara, iar impresia pe care o lasa este cea a intoarcerii in timp.

Golul istoric reprezinta o metafora ce defineste distante dintre poet si restul lumii, golita de sens.

Din nou realitatea este perceputa prin senzatii care traduc efectul apei, efectul ploii, “atata ploaie” finalizandu-se cu distrugerea locuintei, prabusirea ei.

Epitetul “grei” introduce starea de apasare sufleteasca generand astfel prabusirea.

In ultima strofa versurile se repeta.