Acum cativa ani mi s-a intamplat un lucru pe care
atunci am preferat sa-l numesc: binecuvantare, insa o binecuvantare care m-a
imbatat cu mrejele ei in aceeasi masura in care m-a pedepsit ulterior.
Cum sa zic, ce-am trait a fost ca un pahar de vin degustat
pe indelete, dar mahmureala cea urmat inca ma urmareste si astazi.
Ce s-a intamplat a fost ca am gasit doua comori si, culmea, as fi putut sa le pastrez pe amandoua. O comoara era generoasa si iubitoare,
in timp ce cealalta imi sucea mintile si ma voia doar pentru ea, pentru ca pe
cat era de intensa, pe atat era de egoista. Iar eu am crezut-o pe ea. Dar n-am
s-o invinuiesc pentru deciziile mele, pentru ca, in cele din urma a fost si ea
o comoara.
Se facea ca primisem sansa unei aventuri la care visasem
intreaga mea copilarie. Nici nu visasem eu, de fapt, atat de multe pe cat imi
oferea sansa aceea, comoara. Mi-au stralucit ochii numai imaginandu-mi
aventurile care urmau, locurile si necunoscutii pe care aveam sa mi-i fac
prieteni. Muncisem sa ajung acolo si desi aveam sa ma avant singura intro lunga
calatorie, imi doream sa traiesc aceea experienta, fie ea si temporara.
Dar pe
cat eram de fericita, pe atat eram de speriata de necunoscut. Atunci a aparut
comoara cea iubitoare si generoasa. M-a cuprins in bratele ei si mi-a spus cu
atata incredere ca totul va fi bine incat am simtit ca insusi Dumnezeu m-a
atins dincolo de trup, in inima sufletului meu. Va puteti imagina? Va puteti
imagina doi ochi mari ce ma scutura cu privirea, ce-mi impartasesc entuziasmul si ma incurajeaza cu atata
devotament de parca ar veni si ei cu mine, de parca nu i-as lasa in urma
pentru totdeauna? Ochii aia erau cu totul daruiti mie, indiferent cat sufletul
din spatele lor suferea stiind ca va ramane singur. Ochii aia sclipitori si
determinati, puternici si increzatori, ochii aia in care oamenii rai ar fi
putut vedea reflectat iadul, in timp ce oamenii buni ar fi jurat ca in pupilele
lor se ascund ingerii. Ochii aia faceau pentru mine mai multe decat meritam!
Dar nu pot sa ma intreb daca am facut sau nu alegerea
corecta. Mi-am urmat intuitia. Nu pot sa spun ca regret ceva sau ca as fi facut lucrurile altfel. Imi pare rau, comoaro iubitoare, dar nu. Poate asa a fost sa fie. De fapt, a avea doua comori cumva m-a sufocat
pentru ca voiam sa ma infrupt din ele pe rand, dar asta nu se putea. Asa ca,
precum in povesti, am ales comoara cea mai mare, dar care era prea grea pentru
mine s-o car. In timp ce comoara ce-a mica isi avea temeliile pe un fel de
covorul lui Aladin, ce-ar fi venit singur dupa mine si mi-ar fi deschis ochii
atunci cand greseam. Dar eu i-am inchis. Tin minte perfect momentul. N-am avut
remuscari.
Dar am ales deja si timpul a trecut. Iar eu nu pot acum decat sa privesc
in urma la ambele comori, imaginandu-mi ce-or face oare fapturile noastre din
lumile paralele.
